Am lipsit un pic, am fugit un pic, am rămas un pic, am râs un pic, m-am jucat un pic, m-am îndrăgostit un pic şi am renunţat un pic la “înţelepciune”.
Îmi place “un pic”, nu te obligă… ca alte cuvinte.
N-am mai amestecat cuvinte şi situaţii de o lungă perioadă de timp,cu toate că zilnic sunt tot pe aici. De ce? Pentru că nu-mi mai arde.
Aş putea să scriu despre efectele excesului de sarmale sau ceva în genu' “ochii care nu se văd se uită”. Ar fi atât de frumos, nu? Dar n-am s-o fac. Am împlinit un an şi un pic de prestaţii, mai bune sau mai proaste, pe blogger.com şi tot degeaba.
Acum o ard egoist, mă zbat pentru mine, departe de rafinametul cu care eram obişnuit în clasicul meu colectiv. Dacă încep şi cu texte de genu “Ahh, ce greu îmi este!” m-aş potrivii de mare excepţie în peisajul idilic ce mă înconjoară.
Incă mi se mai face dor din când în când de vremurile trecute, da’-mi trece repede. Redevin normal, începutul este de senzatie d’aia acută, dar firească, de “wa’eva”.
Nu ştiu ce-i mai ciudat, că oamenii sunt la fel peste tot sau că unele lucruri nu se schimbă niciodată.